Alex Wright e un student la film care e obsedat de filmul “Grave Encounter” si vrea sa le demonstreze celor care nu au crezut reale întâmplarile din film ca se înseala. Împreuna cu prietenii lui, Alex merge sa viziteze spitalul de psihiatrie în care s-a întâmplat actiunea din primul “Grave Encounter”. Ceea ce întâlnesc acolo este o forta malefica de o forta incredibila, în fata careia grupul de prieteni se apara cu speranta ca lucrurile pe care le stiu din filmul de care sunt obsedati îi vor ajuta sa supravietuiasca.
M-am bucurat bine primele întâlniri Grave. Cred că e una dintre cele mai bune filme de filmări găsite l-am văzut vreodată. Desigur, nici unul dintre actori au fost în pericol de o nominalizare la Oscar, dar personajele au fost credibil și te-am implicat în poveste, clișeele au fost menținute la un nivel minim, și cel mai important, atmosfera și sperie lucrat, și au ținut în sus la aparițiile repetate. Grave Encounters 2 ar trebui redenumit Dezamăgire Grave, IMHO. Mi-am petrecut primii douăzeci minute în vedere verificați pentru a vă asigura am avut dreptul de film, și o dată povestea, de fapt am început, mi sa părut filmul nu a putut face până mintea sa ca la ceea ce a fost încercarea de a fi. Piese de m-am simtit ca un spoof de original, și piese simtit ca un remake shot-pentru-shot. Au fost strigătoare la cer rip-off-uri de REC și Evil Dead 2, printre altele.De plumb care nu a putut par să facă până mintea lui, dacă el a fost personajul canalizarea Lance Preston de la primul film, sau copilul din Terminator 2. Celelalte personaje erau din lemn sau clișee, cu un țipăt regina care a făcut doriți să țipi de fiecare dată când ea a fost într-o scenă.Elementul un original la linia de poveste a fost un alt rip-off, de această dată din 1408. Și finalul a fost absolut jalnic, și, din păcate, puternic aluzie la încă un alt simulacru de un sequel.
Grave Encounters 2 (2012)
Rating IMDB: 5.1/10 din 2565 voturi
Gen: Groaza
Regia: John Poliquin
Actori: Jeffrey Bowyer-Chapman | Shawn C. Phillips | Jennica Fulton | Charlie Kerr | Francisco Passuelo
Posta un commento